muzeul ca spital

Citind pe scribd...Boris Groys "Politics of Installation"
Operele de arta stau in muzeu ca pacientii in spital, neajutorate, ele au nevoie de un vindecator, adica un "curator" sa le readuca la viata (etimologic curator vine de la a vindeca). Opera de arta este bolnava nu este in stare sa se prezinte pe sine prin sine. Practica expunerii este reteta pentru vindecare. Expozitia da operei de arta prezenta, vizibilitate, o pune in vizorul publicului si devine obiectul judecatii acestuia. Dar expozitia asaza opera de arta in spatiul steril al galeriei, al muzeului modern pentru a fi privita iar ea devine un alt obiect disfunctional ...

Frumusetea din punct de vedere evolutionist

TED colaborează cu animatorul Andrew Park pentru a ilustrarea provocatoarei teorii a lui Denis Dutton asupra frumuseţii -- anume că arta, muzica şi alte lucruri frumoase, departe de a fi doar "în ochiul celui care le priveşte" fac parte din însăşi esenţa naturii umane, având origini evoluționare adânci.
Dutton a predat filozofie la University of Canterbury in Noua Zeelanda, si a fost editor la Arts & Letters Daily.

Prelegerea lui Boris Groys din cadrul platformei de discuții „Arta de după sfârșitul lumii”

Articolul este  de pe CRITIC ATAC.
Prelegerea lui Boris Groys din cadrul platformei de discuții „Arta de după sfârșitul lumii”, creată ca platformă teoretică la prima ediție a Binalei de Artă Contemporană de la Kiev „Arsenal”, înregistrată și transcrisă de către Dmitrii Deseaterik.

(...)Cred că astăzi este mai mult decât evident că regimul estetic al contemplației formelor burgheze de viață se află într-o criză profundă, izvorâtă din sentimentul că atitudinea contemplativă nu-i un lucru tocmai bun. E adevărat, Marx a fost primul care a spus că trebuie să se treacă la fapte, la schimbare, la revoluție. După care a venit imboldul lui Nietzsche, care a prezentat filozoful și artistul înclinați către contemplație ca pe niște ființe slabe și complet inutile. Apoi apar Bergson și Freud, impunând figura filozofului care îndeamnă la acțiune, la eliberarea socială și politică și la reformarea personală. Iar această presiune continuă asupra stilului de viață și a figurii contemplației a început să influențeze atât societatea, cât și intelectualitatea. Guy Debord a scris că trăim într-o societate a spectacolului – stăm cu toții în fața televizoarelor, la film, spectatori afundați în fotolii, nefăcând nimic. Avem aici identificarea nietzscheană a contemplației cu pasivitatea. Expresia „societatea spectacolului” s-a înțepenit destul de adânc în conștiința intelectualității contemporane, însă dacă ne uităm la cum își petrece timpul cetățeanul de rând, vom observa multe schimbări izbitoare. În timpul liber, oamenii se ocupă activ de sport, de fitness. Nu știu cum e aici, dar la New York, unde locuiesc eu, oamenii nu se uită la televizor. Sunt ocupați tot timpul cu ceva. Artă nu consumă, cărți nu mai citește nimeni, în schimb se fotografiază tot timpul, filmează și postează pe internet. Spre exemplu, studenții mei stau pe Facebook cam 3-4 ore pe zi. Iar acesta e un mod extrem de activ de petrecere a timpului liber, foarte nietzschean, tensionat. Chiar și dacă mai există o societate a spectacolului, după ce Debord și-a pus capăt zilelor, nu au mai rămas spectatori. Sunt toți pe scenă, cu toții arată câte ceva și nimeni nu mai privește. Putem considera chiar că în viața publică, poziția pasivă a fost depășită în totalitate. Omul contemporan se deplasează astăzi între fitness și blogging. (...)

(...)Artistul, pornind de la acțiunea lui individuală, parcurge toate etapele compatibilizării, trecând peste limitele acesteia. Învinuirea nedreaptă de elitism izvorăște din faptul că artistul este mult mai social decât societatea în care trăiește. El nu este mai puțin social (adică elitist), el este chiar mai social. Și pentru că este mai social, survine decalajul dintre el și societatea în care trăiește. (...)

Textul integral este aici:
http://www.criticatac.ro/18523/arta-ateapt-sfaritul-lumii-fiecare-clip/

Aura operei de arta

Bineinteles dupa ce am vizionat documentarul lui John Berenger care se inspira din "Opera de arta in era reproducerii mecanice" de Walter Benjamin
am cautat sa citesc textul lui Walter Benjamin. Imi aminteam de el, din revista Balkon, cel putin de o parte din el,  de atatea ori am citit referinte la text ca aveam impresia ca l-am citit integral.

Apoi am gasit acest document:
http://www.scribd.com/doc/71547678/Walter-Benjamin-Opera-de-Arta-in-Era-Reproducerii-Mecanice
Este cartea fotografiata si pusa pe Scribd :D. Probabil un comentariu involuntar asupra continutului textului.(Benjamin vorbind despre reproducerea operei de arta  se refera in principal la folografie, fotografierea operelor de arta si multiplicarea lor la scara larga)

Si apoi deoarece nu mai aveam timp am gasit asta (John David Ebert are o serie de filmulete de Youtube in care sintetizeaza diferite texte filozofice printre care si "Opera de arta in era reproducerii mecanice"):

Ce spune Walter Benjamin despre aura artei...
La Berenger este mistificarea artei, la Benjamin este aura artei. Reproducerile au existat dintodeauna dar au fost realizate manual si nu la scare larga. Aura dispare odata cu reproducerea si odata cu noile tehnologii. Aura tine de autenticitatea,unicitatea operei si locul ei itoric. Opera de arta isi datoreaza aura  functiei ei de obiect de cult (istoric arta este legat de arta religioasa si mit). Valoarea de obiect de cult, de vestigiu religios se pierde odata cu fotografia si filmul. Opera de arta se secularizeaza, se democratizeaza, este aceesibila oricui prin reproducere, iar opera originala isi pierde aura. 

Mistificarea artei

De curand am vizionat documentarul "Ways of seeing" ("Moduri de a vedea") de John Berger. Este realizat in anii 70 de BBC.
Un lucru a fost pentru mine mai multe decat batator la ochi, ca sa zic asa, acest gen de analiza a imaginilor din istoria artei nu este deloc practicat in educatia romaneasca, ma refer aici la gimnaziu/liceu. Al doilea lucru trist constatat, ceea ce Berger numeste "mistificarea artei" este tocmai ceea ce se preda la Educatie Plastica/Vizuala. Asa ca numai bine dupa 8 ani de mistificare, arta este ceva obscur si intangibil pentru tineri.
Conceptia lui Berger despre arta vestica este urmatoarea, lucrarile de arta au fost scoase din contextul lor initial cu timpul. Televiziunea (si mai nou internetul) a intervenit in mare masura schimband scopul si mesajul initial al acestor opere, prin decupare, editare si sunet. Prin noul mediu, noul context in care apar aceste opere ele devin obiecte, de arta. Dar pentru a li se pastra prestigiul si valoarea monetara ele sunt incarcate cu sensuri profunde, care de multe ori nu au nici o legatura cu sensul lor initial. Sunt deci analizate si valorizate in afara contextului lor initial. Au devenit niste relicve culturale, valoroase prin unicitate si atribuite unui puteri mistice, geniul creator sau asa ceva. Ele sunt asezate cu piosenie in spatii ermetice special destinate. Privitorii sunt invatati sa aibe expectante fata de aceste opere, chiar inainte de a le fi vazut macar, sa priveasca tabloul fara al privi de fapt. Sunt invatati sa caute genialitatea, divinul, profunzimea, lucratura unui artist versat etc. si sa se umple de piosenie, emotie in fata acestor obiecte. Dar pana la urma ele sunt doar alte imagini create de catre oameni (artisti) care incapsuleaza in ele spiritul vremurilor in care au fost realizate. Si bineinteles fiecare timp cu versiunea lui de reprezentare, cu tehnica adecvata vremurilor si mai ales subiectul specific. Nici un timp nu este mai genial decat celalalt.

Ps. si un exemplu de mistificare:
"O viziune limpede, o mare onestitate profesională, un lirism direct, fără complicate probleme, se rotesc într-o pictură în care culoarea, uneori sprinţară, alteori visătoare, are o vibraţie tăcută."

un altfel de Educatie Plastica

Despre artă şi felurile în care privim lumea
un proiect realizat de grupul H.arta din Timisoara
2006

Proiectul propune un alt mod de predare si un manual de Educatie Plastica pentru clasa a IX si a X-a.
Pagina proiectului:
http://www.hartagroup.ro/index.php?/publications/about-art-and-the-ways-we-look-at-the-world/
Manualul:
http://www.hartagroup.ro/files/despre-arta-si-felurile-in-care-privim-lumea.pdf

"B. La ce ne foloseşte arta?
Formele şi modelele activităţii artistice nu sunt imuabile, ele se modifică potrivit timpului şi contextelor în care se dezvoltă.
Ca să studiem despre artă am putea porni din multiple perspective. Dar pe parcursul capitolelor acestui manual vom vorbi despre diferite idei şi direcţii în artă, încercînd să stabilim posibile răspunsuri la întrebarea „La ce foloseşte arta?” şi căutînd să ne clarificăm felul în care arta poate:
1. să vorbească despre vieţile noastre, să ne facă să ne recunoaştem în ea
2. să provoace dialog şi sociabilitate
3. să reconsidere noţiunile pe care le luăm ca atare, să chestioneze cultura pe care obişnuim să o socotim imuabilă şi la adăpost de orice îndoială
4. să ne ajute să-i acceptăm/înţelegem pe cei din jurul nostru
5. să schimbe unghiul de vedere, să ne determine să conştientizăm că există diverse poziţii din care poţi cunoaşte un lucru şi că nu există un adevăr transcendental şi atemporal
6. să atragă atenţia asupra problemelor, să dea voce celor excluşi
7. să rezolve efectiv probleme în societate"

Take the Money and Run? Can Political and Socio-critical Art “Survive”?

Take the Money and Run? Can Political and Socio-critical Art “Survive”?

Martha Rosler

"Categories of criticality have evolved over time, but their taxonomic history is short. The naming process is itself frequently a method of recuperation, importing expressions of critique into the system being criticized, freezing into academic formulas things that were put together off the cuff. In considering the long history of artistic production in human societies, the question of “political” or “critical” art seems almost bizarre; how shall we characterize the ancient Greek plays, for example? Why did Plato wish to ban music and poetry from his Republic? What was to be understood from English nursery rhymes, which we now see as benign jingles? A strange look in the eye of a character in a Renaissance scene? A portrait of a duke with a vacant expression? A popular print with a caricature of the king? The buzz around works of art is surely less now than when art was not competing with other forms of representation and with a wide array of public narratives; calling some art “political” reveals the role of particular forms of thematic enunciation.1 Art, we may now hear, is meant to speak past particular understandings or narratives, and all the more so across national borders or creedal lines. Criticality that manifests as a subtle thread in iconographic details is unlikely to be apprehended by wide audiences across national borders. The veiled criticality of art under repressive regimes, generally manifesting as allegory or symbolism, needs no explanation for those who share that repression, but audiences outside that policed universe will need a study guide. In either case, it is not the general audience but the educated castes and professional artists or writers who are most attuned to such hermeneutics. I expand a bit on this below. But attending to the present moment, the following question from an intelligent young scenester may be taken as a tongue-in-cheek provocation rooted in the zeitgeist, reminding us that political and socio-critical art is at best a niche production:

We were talking about whether choosing to be an artist means aspiring to serve the rich. . . . that seems to be the dominating economic model for artists in this country. The most visible artists are very good at serving the rich. . . . the ones who go to Cologne to do business seem to do the best. . . . She told me this is where Europe’s richest people go . . . ."

full text:
http://www.e-flux.com/

Reconsidering Metaphor/Metonymy: Art and the Suppression of Thought

textul de mai jos este preluat
de aici:http://www.artlies.org/


Reconsidering Metaphor/Metonymy: Art and the Suppression of Thought
- Charles Gaines -

In a panel held in New York and moderated by Beatrix Ruf, the director of the Kunsthalle Zürich, John Baldessari, Lawrence Weiner and Liam Gillick discussed the metaphor.1 Because of their suspicion about its use in works of art, they believed it needed attention. Gillick commented that metaphor is often used in society to repress critical thinking. He said that the Bush administration’s metaphor of “desert storm” was an instrument to form an identifying figure that would locate the war as an act of patriotism.

The reason that this comment is noteworthy is because since the sixteenth century, metaphor has been considered the sine qua non of art. Gillick’s observation raised the unsettling possibility that a trope that has been considered central to our very idea of what it means to be human and which has its noblest expression in works of art can be used as an instrument of repression.

For many years I have shared Gillick’s suspicion about the metaphor. In my case it grew out of an understanding of the limits of its basic semiotic structure: that metaphor is a trope or figure where two unrelated signs are mapped together based on some similarity or analogy between them. This means to me that the metaphor forms itself based on structural similarities between signs and does not consider the meanings of the signs in this operation. Meaning, therefore, plays no role in how metaphors are formed. Instead the cognitive process the metaphor triggers produces a pleasure in the individual as she comprehends an order or relationship between two unrelated things; this is a consciousness-changing experience where difference is unified resulting in a new thought or idea. Because of the way metaphors are formed, this new thought is not constrained by the cultural, ethical or political forces that shape society at any particular time. And the affect or pleasure it produces suppresses these critical constraints. Gillick’s observation recognizes this and warns that this pleasure has often been used to seduce us to embrace analogies that are intended only to serve the political interest of its producer, such as “desert storm” and the Bush foreign policy.

In this paper, I intend to show that this “suppression of thought” is a faculty in forms of art whose raison d’être is based on aesthetics. Further, that there is a historical evolution of ideas that reveals the relationship between metaphor and the philosophy of aesthetics, and later metaphor’s role in developing an affect-based theory of art that we find in Croce’s theory of Expressionism. Moreover, how metaphor helped advance the Western idea of universal knowledge, the idea that there are totalizing concepts that preclude dissent or difference.
(...)
Classical aesthetic theory privileges the metaphor over the metonym because it is assumed its literalness excludes it from acts of the imagination. However, some believe that this privileging of metaphor over metonymy is problematic. If one believes that a work of art is first and foremost an aesthetic act, then the metaphor fits the bill as its figural model. But if one believes that the work of art is first and foremost a critical process then the metonym is the desired model.

End of Preview. Read the complete text in Art Lies, Issue No. 64