Prelegerea lui Boris Groys din cadrul platformei de discuții „Arta de după sfârșitul lumii”

Articolul este  de pe CRITIC ATAC.
Prelegerea lui Boris Groys din cadrul platformei de discuții „Arta de după sfârșitul lumii”, creată ca platformă teoretică la prima ediție a Binalei de Artă Contemporană de la Kiev „Arsenal”, înregistrată și transcrisă de către Dmitrii Deseaterik.

(...)Cred că astăzi este mai mult decât evident că regimul estetic al contemplației formelor burgheze de viață se află într-o criză profundă, izvorâtă din sentimentul că atitudinea contemplativă nu-i un lucru tocmai bun. E adevărat, Marx a fost primul care a spus că trebuie să se treacă la fapte, la schimbare, la revoluție. După care a venit imboldul lui Nietzsche, care a prezentat filozoful și artistul înclinați către contemplație ca pe niște ființe slabe și complet inutile. Apoi apar Bergson și Freud, impunând figura filozofului care îndeamnă la acțiune, la eliberarea socială și politică și la reformarea personală. Iar această presiune continuă asupra stilului de viață și a figurii contemplației a început să influențeze atât societatea, cât și intelectualitatea. Guy Debord a scris că trăim într-o societate a spectacolului – stăm cu toții în fața televizoarelor, la film, spectatori afundați în fotolii, nefăcând nimic. Avem aici identificarea nietzscheană a contemplației cu pasivitatea. Expresia „societatea spectacolului” s-a înțepenit destul de adânc în conștiința intelectualității contemporane, însă dacă ne uităm la cum își petrece timpul cetățeanul de rând, vom observa multe schimbări izbitoare. În timpul liber, oamenii se ocupă activ de sport, de fitness. Nu știu cum e aici, dar la New York, unde locuiesc eu, oamenii nu se uită la televizor. Sunt ocupați tot timpul cu ceva. Artă nu consumă, cărți nu mai citește nimeni, în schimb se fotografiază tot timpul, filmează și postează pe internet. Spre exemplu, studenții mei stau pe Facebook cam 3-4 ore pe zi. Iar acesta e un mod extrem de activ de petrecere a timpului liber, foarte nietzschean, tensionat. Chiar și dacă mai există o societate a spectacolului, după ce Debord și-a pus capăt zilelor, nu au mai rămas spectatori. Sunt toți pe scenă, cu toții arată câte ceva și nimeni nu mai privește. Putem considera chiar că în viața publică, poziția pasivă a fost depășită în totalitate. Omul contemporan se deplasează astăzi între fitness și blogging. (...)

(...)Artistul, pornind de la acțiunea lui individuală, parcurge toate etapele compatibilizării, trecând peste limitele acesteia. Învinuirea nedreaptă de elitism izvorăște din faptul că artistul este mult mai social decât societatea în care trăiește. El nu este mai puțin social (adică elitist), el este chiar mai social. Și pentru că este mai social, survine decalajul dintre el și societatea în care trăiește. (...)

Textul integral este aici:
http://www.criticatac.ro/18523/arta-ateapt-sfaritul-lumii-fiecare-clip/

Aura operei de arta

Bineinteles dupa ce am vizionat documentarul lui John Berenger care se inspira din "Opera de arta in era reproducerii mecanice" de Walter Benjamin
am cautat sa citesc textul lui Walter Benjamin. Imi aminteam de el, din revista Balkon, cel putin de o parte din el,  de atatea ori am citit referinte la text ca aveam impresia ca l-am citit integral.

Apoi am gasit acest document:
http://www.scribd.com/doc/71547678/Walter-Benjamin-Opera-de-Arta-in-Era-Reproducerii-Mecanice
Este cartea fotografiata si pusa pe Scribd :D. Probabil un comentariu involuntar asupra continutului textului.(Benjamin vorbind despre reproducerea operei de arta  se refera in principal la folografie, fotografierea operelor de arta si multiplicarea lor la scara larga)

Si apoi deoarece nu mai aveam timp am gasit asta (John David Ebert are o serie de filmulete de Youtube in care sintetizeaza diferite texte filozofice printre care si "Opera de arta in era reproducerii mecanice"):

Ce spune Walter Benjamin despre aura artei...
La Berenger este mistificarea artei, la Benjamin este aura artei. Reproducerile au existat dintodeauna dar au fost realizate manual si nu la scare larga. Aura dispare odata cu reproducerea si odata cu noile tehnologii. Aura tine de autenticitatea,unicitatea operei si locul ei itoric. Opera de arta isi datoreaza aura  functiei ei de obiect de cult (istoric arta este legat de arta religioasa si mit). Valoarea de obiect de cult, de vestigiu religios se pierde odata cu fotografia si filmul. Opera de arta se secularizeaza, se democratizeaza, este aceesibila oricui prin reproducere, iar opera originala isi pierde aura. 

Mistificarea artei

De curand am vizionat documentarul "Ways of seeing" ("Moduri de a vedea") de John Berger. Este realizat in anii 70 de BBC.
Un lucru a fost pentru mine mai multe decat batator la ochi, ca sa zic asa, acest gen de analiza a imaginilor din istoria artei nu este deloc practicat in educatia romaneasca, ma refer aici la gimnaziu/liceu. Al doilea lucru trist constatat, ceea ce Berger numeste "mistificarea artei" este tocmai ceea ce se preda la Educatie Plastica/Vizuala. Asa ca numai bine dupa 8 ani de mistificare, arta este ceva obscur si intangibil pentru tineri.
Conceptia lui Berger despre arta vestica este urmatoarea, lucrarile de arta au fost scoase din contextul lor initial cu timpul. Televiziunea (si mai nou internetul) a intervenit in mare masura schimband scopul si mesajul initial al acestor opere, prin decupare, editare si sunet. Prin noul mediu, noul context in care apar aceste opere ele devin obiecte, de arta. Dar pentru a li se pastra prestigiul si valoarea monetara ele sunt incarcate cu sensuri profunde, care de multe ori nu au nici o legatura cu sensul lor initial. Sunt deci analizate si valorizate in afara contextului lor initial. Au devenit niste relicve culturale, valoroase prin unicitate si atribuite unui puteri mistice, geniul creator sau asa ceva. Ele sunt asezate cu piosenie in spatii ermetice special destinate. Privitorii sunt invatati sa aibe expectante fata de aceste opere, chiar inainte de a le fi vazut macar, sa priveasca tabloul fara al privi de fapt. Sunt invatati sa caute genialitatea, divinul, profunzimea, lucratura unui artist versat etc. si sa se umple de piosenie, emotie in fata acestor obiecte. Dar pana la urma ele sunt doar alte imagini create de catre oameni (artisti) care incapsuleaza in ele spiritul vremurilor in care au fost realizate. Si bineinteles fiecare timp cu versiunea lui de reprezentare, cu tehnica adecvata vremurilor si mai ales subiectul specific. Nici un timp nu este mai genial decat celalalt.

Ps. si un exemplu de mistificare:
"O viziune limpede, o mare onestitate profesională, un lirism direct, fără complicate probleme, se rotesc într-o pictură în care culoarea, uneori sprinţară, alteori visătoare, are o vibraţie tăcută."